Sunt cel care taie şi spânzură la Banca Transilvania, o instituţie de credit din România. În fiecare dimineaţă, când mă bărbieresc în faţa oglinzii, îmi vine în minte aceeaşi întrebare: “Să vând sau să nu vând Banca Transilvania?”. Sunt boss-ul unui jucător “de top ten” despre care se spune că este la această oră cea mai mare atracţie pentru băncile străine de prestigiu care îşi doresc o prezenţă activă pe piaţa bancară autohtonă. Aproape că nu a fost bancă dornică să ajungă pe meleagurile mioritice care să nu fi trecut pe la aici, pe la mine la Cluj, pentru a încerca să pună mâna pe singura instituţie de credit cu capital privat românesc. În târg se vorbeşte că aproape toţi peţitorii BCR şi-au depus candidatura şi pentru Banca Transilvania, însă nimeni nu a reuşit încă să mă convingă să vând. Am decis împreună cu echipa mea de bancheri şi cu zânul ăla din reclamă (participă la toate şedinţele, îmi place pentru că e cel mai activ salariat!) că deocamdată nu este cazul să înstrăinez Banca Transilvania. Vreo trei ani de acum încolo. Am luat decizia corectă?

Mica publicitate din ziare şi de pe Internet vorbeşte despre o adevărată agitaţie în rândul angajaţilor Băncii Comerciale Române, care deţin acţiuni la instituţia de credit. S-a creat deja o adevărată licitaţie printre anunţurile de genul “vând…” sau “cumpăr actiuni BCR”. Nimeni nu ştie cât valoarează cu adevărat o acţiune BCR, acesta fiind momentul în care toţi - vânzătorii şi cumpărătorii - vor s-o pună de o afacere. Alături de necunoscuta “preţului corect”, se impune şi întrebarea: “De ce se înghesuie angajaţii BCR să-şi vândă acţiunile?”. Voi ce credeţi?