… de la clienţi, evident! De ce? Ca să le acorde credite. Românii sunt obişnuiţi să plătească câte o mică “atenţie” doctorului, poliţistului din trafic, controlorului din tren şi funcţionarului public. Băncile au sesizat acest detaliu şi încearcă să profite din plin de predispoziţia cetăţenilor de a da un bonus pentru serviciile primite. Ceea ce diferenţiază şpaga de la bancă de una clasică este modul în care se plăteşte. Dacă mita de zi cu zi se achită pe sub mână, la bancă şperţul este instituţionalizat, fiind prevăzut în termenii contractuali. Şpaga pe care o plăteşti băncilor poartă denumirea de “comision de acordare” şi se achită procentual din valoarea împrumutului.

Cum este posibil ca o bancă să mă comisioneze pentru că-mi acordă un credit? Simplu! Îţi ia bani pentru că-ţi face o favoare. Te primeşte în “Grupul fraierilor lezaţi de titlul de clienţi”. Aceasta este explicaţia hilară a situaţiei. Nici un bancher nu a putut să-mi explice motivele logice pentru care un client achită această taxă. În sine, raţiunea comisionului de acordare (o denumire total nefericită!) este îngroşarea profitului băncii. Şi pentru ca acesta să devină tot mai dolofan, instituţia de credit este nevoită să inventeze tot felul de comisioane cu nume de pretexte.

Partea proastă este că taxa cu pricina se situează undeva la 2% la cele mai multe bănci (dacă eşti norocos poate fi şi mai mare!) şi se percepe la acordarea creditului. La un împrumut de 50.000 de euro, trebuie să plăteşti 1.000 de euro. Şi pentru că romanii nu prea au banii ăştia, banca s-a gândit să se muleze după profilul clientului mioritic. Şi ce face? Îl împrumută şi cu această sumă. Cum? Îi opreşte din creditul aprobat. Aşa se face că la un împrumut de 50.000 de euro pleci acasă cu 49.000. Practic, nici cei 49.000 de euro nu rămân întregi pentru că intervine un alt comision (care mie îmi dă fiori reci pe şira spinării!), poreclit “de retragere numerar”. Valoarea lui ajunge cel mai des cam la 0,5% din suma “retrasă”. Aşa că mai laşi la ghişeu 245 de euro.

Pentru a înţelege inutilitatea comisionului de acordare, trebuie să vedem care este situaţia în ţările vest-europene. Spre exemplu, băncile din Anglia NU apelează la un asemenea comision, dar percep în schimb o sumă fixă la acordarea creditului în genul “comisionului de analiză”, made în România. Culmea tupeului este că unele bănci autohtone nu se mulţumesc să-şi faulteze clienţii cu un comision plătibil la începutul contractului. Ci cu două! Adică te comisionează şi pentru analiză şi pentru acordare. Nu vreau să păcătuiesc exagerând povestea cu acest comision de acordare. Probabil bancherii vor exemplifica o serie de cheltuieli survenite în activitatea instituţiilor de credit pentru a justifica existenţa lui. Totuşi, cred că pentru confortul psihic al clienţilor, băncile ar trebui măcar să-l redenumească.

M-am rătăcit deja în comisioanele bancare, fapt pentru care mă opresc aici. Poate continuaţi voi! Cu exemple de comisioane “inutile”…

“… mai ales celor care şi-au permis să abereze aici. Este inadmisibil ca ei să se plângă de atitudinea clienţilor. Jenant. N-aveţi pic de ruşine, adunătură de cămătari!” - un comentariu cam dur (oare?!?) postat de un utilizator al forumului www.cafeneauabancara.ro. Semnând cu pseudonimul “Client şocat”, persoana în cauză participă la o discuţie despre protestul bancherilor faţă de atitudinea clienţilor cu care intră în contact. Bancherul “Sailor” postează un raspuns la mesajul anterior: “Nesimţitule… te invit să lucrezi o singură zi într-o poziţie de front office, într-o agenţie cât de mică… indiferent de bancă… Şi cămătar e tac’tu… scuzaţi limbajul…”. Povestea continuă la Cafeneaua Bancară, opinii pro şi contra temei de discuţie fiind postate zilnic.

Eu mă opresc aici. Nu înainte de a semnala starea de încordare ce caracterizează relaţia bancheri - clienţi. Justificat sau nu, cele două tabere se întâlnesc din ce în ce mai des pe câmpul de luptă. Trebuie să recunoaştem că aceste tensiuni au ca punct de plecare produsele şi serviciile băncilor. Cum s-a ajuns aici şi de ce? Răspunsul trebuie să-l găsească cât mai urgent instituţiile de credit, a căror imagine se şifonează tot mai mult. Acelaşi semnal îl dă şi colegul meu de breaslă Daniel Oanţă de la “Cotidianul” în comentariul său “Despre imaginea băncilor“. Pentru că sunt deficitare la capitolele transparenţă şi corectitudine, băncile din România au nevoie de un rebranding rapid. Dar trebuie să-şi schimbe şi năravul, nu numai părul!